Avatarurile teatrului în educaţia timpurie

Cu 10 ani în urmă teatrul pentru copii sub 3 ani era aproape de neimaginat. Teatrul însemna cuvânt, mesaj, sens, acţiune. Un teatru fără text şi fără o poveste era un non sens. În acest moment am reuşit să aducem pe piaţă acest concept de teatru 0-3. Un teatru care înseamnă noţiune, gest, simbol, senzaţie, emoţie, culoare. Faptul că există din ce în ce mai multe producţii, variate, că ele sunt incluse în repertoriul teatrelor importante ca Teatrul Ion Creangă, face ca publicul să ştie că pe piaţă există o astfel de ofertă. Categoria de vârstă mică, este o categorie pretenţioasă de spectatori dar şi o categorie vitregită, pentru că pentru ei, oferta de distracţie este foarte redusă. Am făcut să se întâmple evenimente în creşe şi în grădiniţe, creând o cerere şi o nevoie de îngrijire artistică şi pentru copiii mici. Se consideră că doar copiii cei mari au nevoie de un act artistic, cei care “înţeleg“ ceva, cei mici având nevoie doar de îngrijire. Noi am reuşit să aducem în viaţa lor şi această idee de a fi îngrijiţi şi din punct de vedere estetic şi artistic. Dacă în ultima vreme se pune accent pe ceea ce învaţă copilul mic, pe noţiunile pe care le deprinde, noi am stabilit să se pună accentul şi pe o latura estetică. Teatrul şi actul artistic presupune o latură estetică, un “ceva frumos” care ajunge la copil. Scopul este ca un copil mic să deprindă şi noţiuni de estetică şi de frumos, nu doar noţiuni intelectuale.

Teatrul pentru copii foarte mici funcţionează în condiţiile respectării unor reguli clare pe care noi le-am identificat. În primul rând legat de spectacol, de actul artistic am remarcat că:

–              actorul este nevoie să aibă o atitudine prietenoasă. Nu e necasar doar să fii un actor bun, e o atitudine de acceptare a copilului, un fel real de a fi. Pentru că în aceste spectacole nu te poţi ascunde în spatele unui personaj, e nevoie ca actorul ca om să fie o persoană vie. Copilul va privi actorul mereu în ochi. Actorul şi spectatorul sunt la nivel egal, astfel încât micii spectatori pot identifica adevăratele trăiri ale actorului. Aşa cum copilul priveşte în ochii părintelui şi învaţă să recunoască emoţiile, aşa va privi şi în ochii actorului şi îi va recunoaşte de aproape umanul;

–              acţiunea este nevoie să fie simplă, clară. Copiilor le plac lucrurile în mişcare, lucrurile care se transformă, care strălucesc, care foşnesc, care luminează. Lumea copilului este o lume în mişcare. De fapt mişcarea, acţiunea şi privirea sunt cele care jalonează o lume şi care îi prezintă copilului realitatea.

–              cuvântul, textul şi coerenţa căutată sunt uneori inutile. În teatrul pentru adulţi ne întrebăm mereu “care e scopul acţiunii” sau “unde duce această acţiune”. În teatrul 0-3 aceste întrebări pot să nu îşi aibă sensul. Copilul acţionează pentru pura plăcere a acţiunii iar înlănţuirea logică nu este întotdeauna utilă pentru el. Faptul că un scaun devine elefant şi apoi televizor poate fi uşor halucinant pentru un adult dar este fascinant pentru un copil.

–              culorile şi muzica sunt suporturi extraordinare pentru acţiune. Copiilor le plac culorile şi sunetele. Muzica susţine acţiunea. Muzica nu are rolul de a-i linişti pe copii ci dimpotrivă, de a-l antrena în actul artistic, de a-l atrage, de a-i reţine şi solicită atenţia

–              acţiunea prea lungă sau prea scurtă. Am constatat că de multe ori este necesar că aceste spectacole să fie prezentate sub formă de atelier în creşe sau în grădiniţe. Uneori lucruri despre care eram convinşi că le vor plăcea copiilor, îi plictisesc, în timp ce lucruri pe care noi le ignorăm cum ar fi fosnitul unei hărţii sau căderea unei pene îi fascinează. Am constatat că un copil se poate uită 2 minute cum cad nişte pene dar nu bagă în seama alte acţiuni pe care noi adulţii le considerăm coerente şi amuzante.

Din punct de vedere tehnic am observat că e nevoie să:

–              existe un anunţ clar pentru părinţi, în care li se explică faptul că vor participa la un act artistic şi că e nevoie ca cel mic să fie ţinut departe de spaţiul scenic;

–              existe o delimitare oricare ar fi ea, linie, pernă, culoare, între spaţiul de joc şi spaţiul spectatorului. Este delimitarea între “înăuntru şi afară”, o delimitare firească. Lipsa ei produce bulversare atât în rândul copiilor cât şi în rândul părinţilor.

–              existe un timp limitat, concentrarea copiilor nu poate depăşi 30 maxim 40 de minute. Chiar dacă pare că e un spectacol prea scurt, e bine să ţinem seama de cei cărora ne adresăm şi de cerinţele specifice vârstei.

–              să nu existe schimbări bruşte şi violente, întuneric brusc, muzică bruscă, apariţii bruşte. Copilul are nevoie de un timp pentru a identifica noul, astfel încât orice apariţie trebuie făcută treptat.

–              să se ţină cont de vârsta copilului, prezenţa unor copii mai mari, de exemplu, nu este întotdeauna benefică. Am constatat că un copil mai mare, uneori, se poate plictisi pentru că ceea ce se prezintă pe scenă se adresează unei alte etape de dezvoltare pe care el a deposit-o. Deşi un an pare puţin, e o diferenţa majoră între un copil de 3 ani şi unul de 4 ani.

Catalina Hetel, psihoterapeut

Leave a Reply

Desing Downloaded From Free Wordpress Themes | Free Website Templates | Free PSD Graphics
%d bloggers like this: